SCURT ISTORIC

SCURT ISTORIC AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE – FORUMUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE AGRICOLE DIN ROMÂNIA

De-a lungul timpului, sub influenţa transformărilor socio-economice şi a dezvoltării învăţământului, organizarea cercetării ştiinţifice agronomice şi a vieţii academice a parcurs diferite forme de structurare instituţională.
În anul 1886 a fost înfiinţată Staţiunea Centrală Agronomică, care ulterior a fost înglobată ca secţie în Institutul de Cercetări Agronomice al României, în anul 1927.
În această perioadă de sfârşit a secolului XIX şi început de secol nou îşi înscriu numele mari deschizători de drumuri în procesul de organizare a învăţământului agricol şi a activităţii de cercetare agricolă, Ion Ionescu de la Brad, autorul primului manual de agricultură şi zootehnie (1871), Petre S. Aurelian, Constantin Sandu-Aldea, Vlad Cârnu-Munteanu, G. Munteanu-Murgoci, Nicolae Filip, George Maior, C. Vasilescu, Carol Davila, Ion Athanasiu, Paul Riegler, Ioan Poienaru, Ioan Ştefan Furtună, V. Lucaci ş.a.

În anul 1895 ia fiinţă şi Institutul de Cercetări Veterinare – Pasteur, a cărui perenitate poate fi trasată de-a lungul timpului, până în zilele noastre.

În acelaşi an se organizează Institutului Zootehnic pe lângă Catedra de Zootehnie a Şcolii Superioare de Medicină Veterinară, iar în anul 1926 se înfiinţează Institutul Naţional Zootehnic, care în 1949 devine Institutul de Cercetări Zootehnice (ICZ) care avea în subordine staţiuni de cercetare ştiinţifică cu activitate mixtă, respectiv desfăşurarea cercetării pe mai multe specii din zootehnie în aceeași unitate (Bonţida, Pădureni, Runcu, Ruşeţu, Popăuţi, Palas, Dulbanu, Mărculeşti etc.).
În anul 1927 se înfiinţează Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR) cu o reţea de staţiuni experimentale zonale, prin Înaltul Decret Regal nr.1205/04.05.1927, în care se prevăd obiectivele, atribuţiile şi patrimoniul acestuia.
I.C.A.R. a fost compus din următoarele secțiuni:
A) Secțiunea de fitogenetică și fitotehnie,
B) Secțiunea de chimie, microbiologie și fizică agricolă;
C) Secțiunea de fitopatologie, entomologie și parazitologie agricolă;
D) Secțiunea de creșterea animalelor necesare agriculturii;
E) Secțiunea de mașini, îmbunătățiri funciare și construcții rurale:
F) Secțiunea de economie rurală.

În anul 1932, legea se completează, stabilindu-se secţiile ce compun institutul, scopul acestora, obiectivele, precum şi înfiinţarea, în diferite regiuni ale ţării, a staţiunilor agronomice, viticole, horticole, sericicole, agricole şi a unor staţiuni speciale pentru ameliorarea plantelor. Totodată, în această lege, la art. 9, se prevedeau şi suprafeţele de teren cu care se dota institutul, cu specificarea expresă: „Toate terenurile, toate clădirile şi întreg inventarul aflate azi în folosinţa Institutului, a staţiunilor şi laboratoarelor ce depind de el, trec în deplina proprietate a Institutului de Cercetări Agronomice. Terenurile şi clădirile Institutului sunt inalienabile şi nu se vor putea înstrăina nici în total, nici în parte”.
Potrivit legii, I.C.A.R. înfiinţează staţiuni în diferite regiuni ale ţării cu scopul de a executa cercetare ştiinţifică şi de a aplica rezultatele obţinute, de îndrumare a cultivatorilor din regiunile respective, de aplicare a legilor speciale referitoare la controlul seminţelor, la folosirea insecto-fungicidelor şi examinarea produselor agricole. Programul de lucru al staţiunilor era stabilit de Consiliul institutului, iar coordonarea activităţii se realiza prin şefii secţiilor ştiinţifice delegaţi în acest sens.
În anii care urmează, I.C.A.R. îşi amplifică reţeaua de staţiuni zonale, astfel încât, în anul 1944, aceasta se compunea din 20 staţiuni, repartizate în teritoriul ţării astfel: în Oltenia: Staţiunea Experimentală Agricolă Deveselu, Staţiunea Experimentală Agricolă Studina, Staţiunea Experimentală de Viticultură şi Oenologie Drăgăşani, Staţiunea  Experimentală Strehaia, Staţiunea Experimentală Filiaşi (Tâmbureşti); în Muntenia: Staţiunea Experimentală Hidraulică Pitaru-Dâmbovița, Staţiunea Experimentală Agricolă a Bărăganului, Staţiunea Experimentală Agricolă Nicolae Filipescu (Moara Domnească), Staţiunea Sericicolă Cislău, Staţiunea Sericicolă Cazaci; în Dobrogea: Staţiunea Experimentală Agricolă Murfatlar, Staţiunea Experimentală Agricolă Valu lui Traian; în Banat: Staţiunea Experimentală Agricolă Cenad, Staţiunea Experimentală Orşova; în Transilvania: Staţiunea de Ameliorarea Plantelor Cluj, Staţiunea Experimentală Agricolă Câmpia Turzii; în Moldova: Staţiunea de Ameliorarea Plantelor Iaşi, Staţiunea  Experimentală Agricolă Tg. Frumos, Staţiunea Experimentală Agricolă Fălticeni, Staţiunea Oenologică Odobeşti-Putna.
Consecvent principiului că „Ştiinţa agronomică nu este ştiinţa culturii plantelor, ci este ştiinţa întreprinderii agricole de punere în valoare şi organizare a factorilor de producţie: sol, plantă_, animal, pentru a se asigura maximum de beneficii şi că în interesul ştiinţei agricole este necesară o specializare în diferite ramuri de producţie, inclusiv în zootehnie”,
Un moment important din istoria cercetării agricole româneşti îl constituie înfiinţarea Academiei de Agricultură din România, în urma Adunării Generale din 22 Mai 1941 a Societăţii Naţionale de Agricultură, la iniţiativa fostului Ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Constantin Garoflid, sprijinit de I. Sichitiu, ministrul de atunci al Agriculturii şi Domeniilor.
Astfel, prin Decretul – Lege nr. 229, din 13 august 1941, a luat fiinţă Academia de Agricultură din România, care stabileşte că ”scopul Academiei de Agricultură este de a contribui la progresul cercetărilor ştiinţifice în domeniul agriculturii, în sensul ei cel mai larg, şi de a dezvolta în ţara noastră cercetările în această direcţie prin coordonarea şi cooperarea activităţii ştiinţifice româneşti şi adunarea documentării necesare pentru folosinţa agriculturii practice de pe tot cuprinsul ţării.”

Este de remarcat gândirea înaintată pentru acele timpuri, interesul şi dorinţa miniştrilor care au condus Ministerul Agriculturii şi Domeniilor precum şi a Uniunii Sindicatelor Agricole de a sprijini dezvoltarea noii instituţii academice, nu numai prin iniţierea şi elaborarea legii de înfiinţare, ci şi prin sprijinul ei material.

Prin Decretul nr. 1500/1942, au fost numiţi primii 47 membri titulari, membri fondatori ai noii instituţii academice. Dintre aceştia amintim mari personalităţi ale timpului, ingineri agronomi, ingineri silvici, economişti, biologi, medici veterinari: Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Grigore Antipa, Constantin I.C. Brătianu, Gheorghe Cipăianu, Alexandru Ciucă, Gheorghe K. Constantinescu, Nicolae Cornăţeanu, Marin Drăcea, Nicolae Florov, Constantin Garoflid, Ernest Grinţescu, Nicolae Juvara, Nicolae Lahovary, Alexandru Nasta, Aurelian Pană, Teodor Saidel, Nicolae Săulescu, Traian Săvulescu, Ion C. Teodorescu, ş.a. Ulterior, Academia a reuşit să adune în jurul ei, în scurtul timp rămas până la evenimentele din 1944, o seamă de personalităţi din cercetare şi învăţământ în cele 9 secţii ştiinţifice înfiinţate, care acopereau principalele ramuri ale agriculturii.

S-a realizat, astfel, un for de înaltă ţinută ştiinţifică şi culturală, care să coordoneze şi să transmită în practica agricolă noutăţile ştiinţifice, spre propăşirea agriculturii.

La adunarea de constituire a Academiei de Agricultură din 10 iulie 1942 a fost ales ca preşedinte Constantin Garoflid, ca vicepreşedinţi Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Alexandru Ciucă şi Aurelian Pană, iar ca secretar general Nicolae Săulescu. Academia şi-a început activitatea printr-o serie de comunicări ştiinţifice care dezbăteau probleme ale agriculturii, de organizare, de fundamentare a unor legi, de cooperaţie în agricultură şi noutăţi ştiinţifice.

Coordonarea şi cooperarea dintre Academia de Agricultură şi institutele de cercetări se realiza prin personalităţile care erau totodată membri ai Academiei de Agricultură şi cercetători ai I.C.A.R.-ului şi ai I.C.Z.-ului, care susţineau activitatea ştiinţifică şi contribuiau la coordonarea cercetării şi dezbaterea rezultatelor ştiinţifice în sesiunile Academiei. Cele mai importante rezultate ştiinţifice ale I.C.A.R.-ului şi I.C.Z.-ului erau prezentate în cadrul acestui înalt for şi publicate în Buletinul Academiei de Agricultură din România. Academia de Agricultură acorda anual premii cercetătorilor pentru rezultate deosebite din Fondul de premii al Academiei.

În anul 1945 se hotărăşte abuziv de către guvern desfiinţarea Academiei de Agricultură din România „pentru interese superioare de stat”, în ciuda faptului că Statutul Academiei de Agricultură prevedea:

„Desfiinţarea Academiei de Agricultură nu se poate face decât prin hotărârea Adunării generale, luată cu majoritate de 2/3 din numărul total al membrilor titulari şi aprobată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor”.

Transformările sociale şi economice intervenite după al doilea război mondial, precum şi de exploataţie a pământului au condus la necesitatea adaptării organizării cercetării ştiinţifice la noile condiţii. Astfel, au fost înfiinţate noi institute, cu o reţea vastă de staţiuni experimentale, care să susţină prin rezultatele cercetării, dezvoltarea agriculturii. Începând cu anul 1956, Institutul de Cercetări Agronomice al României se reorganizează prin transformarea unor secţii în institute de profil.

Existenţa a peste 100 unităţi de cercetare agricolă, institute şi staţiuni a readus în actualitate necesitatea coordonării, la nivel naţional a activităţii de cercetare de un for ştiinţific cu prestigiu, care să intensifice procesul de modernizare a activităţii şi să refacă contactele cu fermele agricole (IAS şi CAP) şi cu instituţiile similare din străinătate.  

În anul 1962 s-a înfiinţat Institutul Central de Cercetări Agricole (I.C.C.A.),prin Legea nr.1 din 31 mai 1962, având menirea de a organiza în mod unitar cercetarea ştiinţifică din agricultură şi de a o propulsa, pe o treaptă superioară, pentru a face faţă noilor cerinţe de creştere a producţiei, de creare a unui sistem modern de producere a seminţei şi a materialului săditor, de lucrare a solului pe suprafeţe mari. Acest organism de coordonare era organizat pe secţii ştiinţifice, încadrat cu personal propriu şi avea ca îndatorire repartizarea fondurilor de cercetare pe programe, prin contracte şi recepţia rezultatelor de cercetare finanţate.

Potrivit art. 26al legii nr.1/1962, Institutul Central de Cercetări Agricolesecompunea din:
– Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice – Fundulea, înfiinţat  prin transformarea Institutului de Cercetări Agricole, care la rândul său a fost înfiinţat prin unificarea Institutului de Cercetări Agronomice al României cu Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului, în baza HCM nr. 305/22 mai 1961;
– Institutul de Cercetări Horti-viticole, înfiinţat în anul 1956, în baza HCM nr. 2730, prin desprinderea secţiilor de pomicultură, viticultură şi legumicultură din I.C.A.R. şi trecerea acestora, împreună cu staţiunile de profil la noul institut creat. Institutul de Cercetări Horti-viticole, în baza HCM 2380/1967, se diviza în 3 institute: Institutul de Cercetări pentru Pomicultură – Mărăcineni, cu staţiunile de profil pomicol; Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie – Valea Călugărească, cu staţiunile de viticultură şi vinificaţie; Institutul de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură – Vidra, cu  staţiunile de profil legumicol;
– Institutul de Cercetări pentru Mecanizarea şi Electrificarea Agriculturii (ICMEA), înfiinţat prin HCM nr. 543/16.04.1952 prin transformarea Staţiunii de Încercarea Maşinilor şi Uneltelor Agricole, Băneasa din cadrul ICAR;
◙   Secţia de economie agrară;
◙   Secţia de pedologie.

În subordinea Institutului Central de Cercetări Agricole erau:
◙       staţiunile experimentale de cercetări agricole regionale;
◙       Staţiunea Centrală de Apicultură şi Sericicultură.

În anul 1967 se înfiinţează Institutul  de Cercetări pentru Cultura Cartofului şi Sfeclei de Zahăr la Braşov şi Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor la Bucureşti.
Prin Decretul Consiliului de Miniștri al RSR nr. 1780/2 septembrie 1969 privind stabilirea unor măsuri referitoare la înființarea în cadrul Consiliului Superior al Agriculturii a Departamentului Fondului Funciar, al Gospodăririi Apelor și Îmbunătățirilor Funciare s-a decis ca Sectorul de pedologie, din Institutul de Cercetări pentru Îmbunătățiri Funciare și Pedologie să fie reorganizat sub denumirea de Institutul de Cercetări pentru Pedologie, în cadrul Institutului Central de Cercetări Agricole, din subordinea Consiliului Superior al Agriculturii.

La 14 noiembrie 1969 se înfiinţează Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (A.S.A.S.),potrivit Decretului nr. 704 din 11 octombrie 1969.
Misiunea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, era de a concentra forţele de creaţie ştiinţifică care să coordoneze activitatea ştiinţifică de pe întreg cuprinsul ţării, valorificarea eficientă a rezultatelor cercetării şi de a răspunde de organizarea producerii de sămânţă, material săditor, animale de prăsilă, seruri şi vaccinuri de uz veterinar, necesare agriculturii.
În Adunarea Generală de constituire a A.S.A.S., s-a aprobat Statutul A.S.A.S. care prevedea şi unităţile de cercetare ştiinţifică subordonate A.S.A.S. fiind totodată aleşi 117 membri, din care 17 membri de onoare, 45 membri titulari şi 55 membri corespondenţi.
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice preia şi dezvoltă în structura sa toate domeniile de cercetare agricolă având menirea de a coordona, organiza şi moderniza activitatea de cercetare ştiinţifică în concordanţă cu obiectivele de dezvoltare ale agriculturii, pentru a răspunde cerinţelor de dezvoltare intensivă a agriculturii în exploataţii mari de tip I.A.S., C.A.P. şi A.E.I.
În anii ce au urmat, adaptarea obiectivelor de cercetare la condiţiile nou create din agricultură, a necesitat aprofundarea cercetărilor în toate ramurile agricole şi  structurarea acestora pe programe de cercetare pentru creşterea şi diversificarea producţiei, atât în sectorul vegetal, cât şi în sectorul zootehnic, forestier şi de industrie alimentară.

În perioada 1960 – 1985, s-au înfiinţat noi unităţi de cercetare, amplasate în diferite condiţii pedoclimatice, s-a extins tematica de cercetare, s-a realizat o bună dotare tehnică (laboratoare cu aparatură modernă, fitotehnie, zootron, echipamente pentru câmpurile experimentale) a crescut numărul de cercetători la peste 3500, majoritatea beneficiind de stagii de specializare şi documentare în străinătate. Au fost obţinute rezultate valoroase cu aplicabilitate practică (noi soiuri şi hibrizi, tehnologii de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor, noi seruri, vaccinuri şi medicamente de uz veterinar, soluţii de mecanizare a lucrărilor agricole, producerea de sămânţă şi animale de prăsilă la nivelul cerinţelor naţionale) care au contribuit la creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole.
Un rol deosebit de important i-a revenit Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice în coordonarea activităţii de cercetare, prin stabilirea obiectivelor acesteia, analiza rezultatelor de cercetare în secţiile ştiinţifice, realizarea necesarului de seminţe şi material săditor pentru transferul în producţie a noilor materiale biologice.
După anul 1990, procesul de revigorare şi reorganizare a A.S.A.S. a fost complex, datorită diversităţii problemelor noi apărute: punerea pe prim plan a problemei dezvoltării durabile a agriculturii şi vieţii rurale, renaşterea ASAS prin alegeri de noi membri, stabilirea statutului juridic al unităţilor de cercetare, reconsiderarea patrimoniului funciar propriu al unităţilor de cercetare, elaborarea obiectivelor de cercetare prioritare, adaptarea programelor de cercetare la noile cerinţe de cerere şi ofertă, finanţarea în  condiţii de competiţie.
În anul 1992, prin Hotărârea de Guvern nr. 141, Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice i s-a atribuit numele savantului român Gheorghe Ionescu-Şişeşti, devenind Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gheorghe Ionescu-Şişeşti”.
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice a strâns în jurul ei mari valori din cercetare şi învăţământ din toate domeniile: Gheorghe Bâia, Gheorghe Bâlteanu, Teodor Bordeianu, Zenoviu Borlan, Marcu Botzan, Andrei Canarache,Nichifor Ceapoiu, Gherasim Constantinescu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Cornăţeanu, Valeriu Cotea, David Davidescu, Mircea Doucet, Iulian Drăcea, Nicolae Florea, Vasile Gheţie, Nicolae Giosan, Victor Giurgiu, Cristian Hera, Ana Hulea, Nicolae Hulpoi, Mircea Ionescu, Constantin Manolache, Mircea Moţoc, Nicolae Munţiu, Tiberiu Mureşan, Emil Negruţiu, Grigore Obrejanu, Ion Popescu-Zeletin, Ilie Popovici, Valentin Popovici, Ion F. Radu, Corneliu Răuţă, Ioan Sabin Safta, Nicolae Săulescu, Nicolae N. Săulescu, Irimie Staicu, Nicolae Ştefan, Ion C. Teodorescu., Vasile Velican, Octavian Vlăduţiu, Alexandru Viorel Vrânceanu, Stan Târlea, Condrea Drăgănescu, Ion Dinu, Ion Apahideanu, Gheorghe Burlacu, Vasile Taftă, Dumitru Simionescu ş.a.
De-a lungul timpului, conducerea I.C.A.R., I.C.C.A. şi A.S.A.S. a fost încredinţată următoarelor personalităţi:
– directori I.C.A.R.: acad. Gheorghe Ionescu-Şişeşti (1928-1948), acad. Traian Săvulescu (1948-1960), acad. Grigore Obrejanu (1961-1962).
– directorii generali ai I.C.C.A.: acad. Nicolae Giosan (1962-1966), acad. Irimie Staicu (1966-1969).
La conducerea A.S.A.S. s-au succedat personalităţi marcante din viaţa ştiinţifică românească după cum urmează:

Preşedinţi	Vicepreşedinţi	Secretari generali
Acad. Nicolae GIOSAN 14.11.1969 – 17.09.1981	Acad. Grigore OBREJANU 14.11.1969 – 17.09.1981 Prof. Nicolae MUNŢIU 14.11.1969 – 1977	Acad. Mircea MOŢOC 19.11.1969 – 17.09.1981
Dr. ing. Angelo MICULESCU 18.09.1981 – 4.11.1982	Acad. Grigore OBREJANU 18.09.1981 – 4.11.1982 Dr. ing. Ioan MOLDOVAN 1979 – 1982	Dr. doc. Dumitru TEACI 17.09.1981 – 4.11.1982
Prof. Tiberiu MUREŞAN 5.11.1982 – 4.11.1993	Acad. Grigore OBREJANU 5.11.1982 – 1.05.1987 Dr. ing. Ioan MOLDOVAN 1982 – 1986 Prof. Valentin POPOVICI 1.11.1991 – 4.11.1993 Dr. ing. Nicolae SĂULESCU 1.11.1991 – 1.01.1992	Dr. doc. Dumitru TEACI 5.11.1982 – 31.10.1987 Dr. ing. Gheorghe SIN 1.11.1987 – 31.08.1990 Prof. Constantin PINTILIE 1.09.1990 – 1.02.1991 Dr. doc. Tudorel BAICU 10.03.1991 – 1.05.1992 Prof. Adrian PETRE 1.09.1992 – 4.11.1993
Dr. ing. Corneliu RĂUŢĂ 5.11.1993 – 5.11.1997	Dr. doc. Gheorghe BURLACU 1.03.1994 – 5.11.1997 Dr. ing. Valeriu ENESCU 1.03.1994 – 5.11.1997	Prof. Adrian PETRE 5.11.1993 – 5.11.1997
Dr. doc. Alexandru Viorel VRÂNCEANU 6.11.1997 – 5.11.2001	Prof. Nicolae ŞTEFAN 6.11.1997 – 5.11.2001 Acad. Victor GIURGIU 6.11.1997 – 5.11.2001	Prof. Adrian PETRE 6.11.1997 – 5.11.2001
Acad. Cristian HERA 6.11.2001 – 10.12.2009	Prof. Marian IANCULESCU 13.12.2002 – 10.12.2009 Prof. dr. h.c. Dumitru SIMIONESCU 17.03.2006 – 10.12.2009 Dr. ing. Viorel STOIAN 17.03.2006 – 10.12.2009 Prof. Ioan Nicolae ALECU 8.12.2005 – 10.12.2009	Prof. Gheorghe SIN 6.11.2001 – 10.12.2009
Prof. Gheorghe SIN, membru corespondent al Academiei Române 10.12.2009 – 31.12.2017	Prof. dr. h.c. Dumitru SIMIONESCU 10.12.2009 – 12.12.2013 Prof. Ioan Nicolae ALECU 10.12.2009 – 12.12.2013 Prof. Mihai I. NICOLESCU 10.12.2009 – 12.12.2013 12.12.2013 – 31.12.2017 Prof. Valeriu TABĂRĂ 10.12.2009 – 12.12.2013 12.12.2013 – 31.12.2017 Dr. Ion SECELEANU 12.12.2013 – 31.12.2017 Dr. ing.  Marian VERZEA 12.12. 2013 – 31.12.2017	Prof. Marian IANCULESCU 10.12.2009 – 3.05.2012 Prof. Ioan JELEV 1.06.2012 – 12.12.2013 Dr. ing. Mihai C. NICOLESCU 12.12.2013 – 31.12.2017
Prof. univ. emerit dr. Valeriu TABĂRĂ 01.01.2018 – 31.12.2021	Prof. Ioan JELEV 01.01.2018 – 31.12.2021 Dr. Marian BOGOESCU 01.01.2018 – 31.12.2021 Prof. Dumitru MILITARU 01.01.2018 – 31.12.2021 Dr. Ion SECELEANU 01.01.2018 – 31.12.2021	Dr. ing. Mihai C. NICOLESCU 01.01.2018 – 31.12.2021
Prof. univ. emerit dr. Valeriu TABĂRĂ 01.01.2022 – prezent	Prof. Ioan JELEV 01.01.2022 – prezent Dr. ing. Aurel Florentin BADIU 01.01.2022 – prezent Prof. Dumitru MILITARU 01.01.2022 – prezent Dr. ing. Mihai COMAN 01.01.2022 – prezent	Dr. ing. Marian BOGOESCU 01.01.2022 – prezent

De la început, membrii ASAS au fost profund implicaţi în activitatea unităţilor de cercetare, mulţi dintre ei aflându-se la conducerea acestora, sau la conducerea şi execuţia programelor şi proiectelor de cercetare, contribuind din plin la dezvoltarea activităţii ştiinţifice din domeniu, precum şi la formarea tinerelor cadre din cercetare prin doctorat.

În prezent, potrivit Statutului A.S.A.S., academia are un număr maxim de 181 membri titulari şi corespondenţi, 40 membri de onoare români, un număr de 90 membri de onoare din străinătate şi cel mult 90 membri asociaţi.

După anul 1989, trecerea printr-o perioadă lungă de tranziţie de la economia centralizată, la economia de piaţă, reconstituirea proprietăţilor funciare private, modificarea modului de exploatare a pământului, slaba dotare tehnică, accentuarea crescândă a insuficienţei fondurilor pentru o cercetare performantă, lipsa unui statut juridic a unităţilor de cercetare adecvat noilor condiţii socio-economice au avut efecte negative asupra infrastructurilor de cercetare, asupra activităţii şi stabilităţii personalului de cercetare. Subfinanţarea activităţii de cercetare, a contribuit la reducerea numărului de unităţi de cercetare şi a cercetătorilor, ceea ce a determinat concentrarea cercetărilor în institutele şi staţiunile care au potenţialul necesar performanţei şi competiţiei.

După anul 2017, activitatea de cercetare s-a revigorat ca urmare a reorganizării unităţilor de c-d-i din subordinea A.S.A.S. prin hotărâri de guvern şi reluarea finanţării acestora de la bugetul de stat.

Noua organizare a A.S.A.S. şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare a fost legiferată prin Legea nr. 290/2002, Legea nr. 45/2009 şi Legea 72/2011. Acestea statuează faptul că A.S.A.S. este continuatoarea şi unicul succesor în drepturi al Institutului de Cercetări Agronomice al României, al Institutului Naţional Zootehnic, al Academiei de Agricultură a României şi al Institutului Central de Cercetări Agricole, reorganizate în structura actuală a A.S.A.S., cu obiective şi atribuţii corespunzătoare cerinţelor actuale şi de perspectivă ale dezvoltării durabile a agriculturii şi mediului rural.